The Goldfinch: iluzia libertății (recenzie de film)

Este imposibil să nu ai așteptări de la filmul The Goldfinch: Iluzia Libertății când știi deja că este o ecranizare a best-seller-ului „Sticletele”, scris de Donna Tartt, premiat cu Pulitzer și medalia de excelență Andrew Carnegie pentru ficțiune. Poziționarea cărții într-o asemenea elită ridică standardele la care te aștepți să fie ecranizarea. Deși îi conștientizez valoarea, nu am citit-o deocamdată, dar cred că a fost în avantajul meu, ca să pot să urmăresc filmul concentrându-mă exclusiv pe film, fără să îmi fugă gândul la paralela cu acțiunea din carte. Partea bună este că am intrat în posesia ei și o voi începe chiar astăzi. Sunt foarte nerăbdătoare.

Revenind la filmul The Goldfinch: iluzia libertății, aflăm de la început despre tragedia care a schimbat îngrozitor cursul vieţii lui Theo Decker. Avea 13 ani când mama lui s-a stins în urma unui atentat cu bombă, în Muzeul de Artă Metropolitan, din New York. Neputincios și rămas fără sprijin, merge înainte pe un drumul vieții lui fragede, plină de durere, regrete și vinovăție. Ajunge în custodia familiei Barbour, unde, deși începe să se acomodeze cu o etapă nouă din viața lui, situația ajunge să ia o turnură neașteptată și este luat de lângă familia lui adoptivă. Vinovăția îl face vulnerabil și, din cauza anturajului, cade victima drogurilor încă de când avea 13 ani. Prin toate acestea, de-a lungul anilor, a păstrat o singură speranță tangibilă și anume un tablou uimitor cu o pasăre legată de cușca sa: capodopera „Sticletele”.

„Sticletele” este o operă de artă a lui Carel Fabritius, realizată în secolul al XVII-lea. Micuța pictură, creată prin tehnica trompe l’oeil, înfățișează un sticlete stând pe un suport albastru, cu două inele, unul mai mare și unul mic, pasărea fiind legată de cel din urmă. „Sticletele” este expus acum în muzeul de artă Mauritshuis, din Haga. Valorea picturii a fost ridicată de faptul că a fost printre ultimele 3 realizate de pictor până la sfârșitul vieții lui, care s-a sfârșit în provincia olandeză Delft, în urma unei explozii. Aici identificăm un punct comun între film, carte și istoria reală a picturii: explozia.

În The Goldfinch: iluzia libertății, „Sticletele” era opera de artă preferată a mamei lui Theo. Băiatul a aflat acest lucru chiar atunci, în muzeu, stând în fața picturii împreună cu mama lui. Acelea au fost printre ultimele cuvinte auzite de Theo de la ea, înaintea ca aceasta să moară. Ca și în realitate, „Sticletele” a rezistat exploziei. Theo l-a sustras din muzeu și l-a protejat drept talisman. Pictura reprezenta refugiul lui Theo și portalul către zilele lui fericite. O ținea ascunsă în permanență și o scotea la lumină când simțea că este copleșit de realitatea cruntă. Amintirile vii care îi invadau mintea atunci când îmbrățișa „Sticletele” sunt emoționante.

Relația dintre pictură, carte și film merge până la cel mai mic detaliu. Asemenea sticletelui, Theo trăiește iluzia libertății, fiind captiv în trecut. De asemenea, criticii de artă susțin că, în istoria picturilor olandeze, o pasăre legată cu inel simboliza o dragoste captivă. Sticletele din pictură este legat de inelul mic al suportului pe care stă, la fel cum Theo este legat de perioada copilăriei, neputând depăși momentul tragediei. Deoarece vinovăția îl urmărește de-a lungul anilor, Theo nu își poate îngropa trauma și este nevoit să își petreacă viața constrâns de ea, mimând fericirea și iubirea. “We’re so accustomed to disguising ourselves to others that, in the end, we become disguised to ourselves.”

Personajele jucate de Nicole Kidman (Mrs. Barbour) și Jeffrey Wright (Hobie) au fost extraordinare. Noblețea tinerei doamnei Barbour și pasiunea ei de a colecționa obiecte de artă au oferit filmului o atmosferă boemă, un cadru perfect în care Theo își va contura pasiunea pentru artă.

Dedicarea și respectul lui Hobie pentru antichități l-au ajutat pe Theo să-și aprofundeze această pasiune. Ambii l-au influențat să devină vânzător de artă, au investit și au crezut în el, l-au iubit necondiționat, suplinind astfel golurile lăsate de mama și tatăl care nu au dispărut prematur din viața lui.

Tânărul Boris (Finn Wolfhard din Stranger things) a fost o surpriză plăcută, în special pentru prima lui replică, dar și pentru condimentul pe care l-a oferit filmului prin accentul lui rusesc. Devotamentul de care adultul Boris a dat dovadă față de Theo reprezintă una dintre valorile în jurul cărora gravitează The Goldfinch: iluzia libertății.

Acțiunea face salturi între copilăria lui Theo și viața lui de adult, ilustrând permanentă prezență a trecutului în prezent. Cadrele din momentul exploziei se amestecă printre deciziile pe care le face versiunea de adult a lui Theo. Pare o cronologie haotică, dar după 2-3 back-and-forth-uri, mi-am dat seama că regizorul a ales să facă asta pentru a ilustra cum funcționează creierul și judecata lui Theo sub presiunea pe care o simțea zi de zi după tragedie. Personal, alegerea asta mi-a plăcut foarte mult, pentru că fiecare plan al acțiunii avea o identitate, de la cromatică, până la experiența senzorială pe care imaginile și sunetele le ofereau. “Before and after. Everything is before and after.”

În felul acesta, misterul din timpul vizitei la muzeu este dezvăluit gradual, iar finalul ilustrează momentul zero, cel de dinaintea exploziei. Dacă totul era liniar și urmărea întocmai cronologia cărții, cred că filmul putea fi împărțit cu ușurință într-o mini-serie de câteva episoade. Fiecare etapă a lui Theo și fiecare conflict interior prin care trecea au o identitate ușor de definit, iar detaliile din cele 1000 de pagini ale cărții sigur ar fi fost îndeajuns încât să privim și mai în esență, mai mult de 2 ore și jumătate.

Nu aș vrea să dezvălui toate personajele prezente în film sau detalii despre cât de îndrăgostit este Theo, ori despre cum acesta a ajuns la Hobie. Fiecare scenă are farmecul ei și merită să fie urmărită fără să aflați mai mult decât ați putea ști din trailer sau carte.

The Goldfinch: Iluzia Libertății intră în cinematografe din 13 septembrie. Sper să vă placă cel puțin la fel de mult cât mi-a plăcut mie. Povestea sticletelui m-a făcut să îmi reamintesc cât de mult mi-a plăcut filmul Girl with a Pearl Earring. Coincidența face ca, în prezent, ambele picturi să fie expuse în același muzeu.

(Notă: am transferat acest articol în 2024 pe site-ul „În primul rând” de pe blog-ul meu personal, unde îl scrisesem inițial în anul 2019.)